Peștera vântului
7 aprilie 1957. Această dată pentru speologia românească este una decisivă. Atunci a descoperit Bagaméri Béla Peştera Vântului, peşteră care cu lungimea ei de peste 50 de km, azi este cel mai lung sistem cunoscut din România şi din Bazinul Carpatic, peşteră a cărei explorare a pus bazele mişcării speologice din România. Peştera Vântului este unică nu numai pentru lungimea ei, ci şi pentru morfologia proprie, pentru geomorfologia şi „colecţia de cristale” rară pe care o are.
Peştera este situată lângă comuna Şuncuiuş din Munţii Pădurea Craiului în partea stângă a Crişului Repede la aproximativ 500 m în aval faţă de Valea Mişidului. Din punct de vedere geologic P.V. s-a format într-un bloc de calcare recifate ladini vârsta Triasic mediu, gros de 180 m. Deasupra calcarelor acestea se află un strat impermeabil de conglomerate şi gresii din Jurasicul inferior. Din această cauză putem vorbi de un carst acoperit parţial, fapt care a influenţat formarea acestui sistem labirintic cu mai multe etaje, dar este şi cauza pentru care peştera este foarte săracă în materie de formaţiuni.
Extensia peşterii (cea mai lungă distanţă între două puncte pe linie aeriană) este de 3,2 km, cea mai mare diferenţă de nivel este de 120 m,. direcţia principală a galeriilor este de nord-nord vest şi sud-sud vest.
Galeriile s-au dezvoltat pe patru nivele, dintre acestea cel inferior este activ, pe aceasta pârâul subteran o modelează continuu prin acţiunea ei corozivă şi erozivă chiar şi în zilele noastre, iar celelalte trei nivele superioare sunt fosile. Galeriile principale sunt:Galeria Activă, Etajul I, Etajul II, Galeria Albă, Galeria Roşie, Galeria cu Lacuri. Galeriile laterale sunt: Galeria 7 Noiembrie, Galeria 1 Mai, Galeria Moravek, Galeria Mikulaş, etc. Un lucru specific pentru Peştera Vântului o constituie meandrele, care în unele locuri ajung şi la 25-30 m înălţime oferind o imagine impozantă.
Majoritatea sălilor s-au format la întâlnirea a două falii, sau ca urmare a prăbuşirilor din zona faliilor. Aşa sunt Sala Titanilor, Sala Mare, Amfiteatrul, Sala Neagră, Sala Ascunsă.
Şi avenele aflate în peşteră sunt de origine mixtă, unele formate pe brecie de falie, iar altele sau format pe diaclaze. Rolul lor este important deoarece, fac legătura între cele patru nivele de dezvoltare a peşterii. Cele mai importante avene sunt: Casa Scărilor, Avenul Greu, Avenul Bükki, Avenul Bagaméri, Avenul din sistemul Torpilei.
În comparaţie cu mărimea peşterii formaţiunile sunt puţine, totuşi pe alocuri întâlnim stalactite, stalagmite, coloane, draperii, coralite, scurgeri parietale, gururi, cristale de CaCO3 multiforme (helictite), cristale de aragonit şi gips cu forme florale (anthodite), monocristale.
Din punct de vedere mineralogic, este interesantă depunerea gelatinoasă pe bază de mangan şi fier în albia pârâului subteran care constă din binerit, şi alte aliaje de oxid de mangan şi hidroxizi (pirulozit, romanechit, todorokit, rodokrozit), totodată mai conţine şi goethit şi caolinit. La nivelele superioare manganul apare sub formă de wad şi psilomelan. Şi gipsul apare în diferite forme morfologice. Mineralele rare care se află în peşteră sunt: hidromagnezit, hausmanit, braunit, brushit, montmorillonit, saponit, etc. Ar mai trebui amintit şi alofanul (silicat A1 ), care în mediu de peşteră apare doar în două locuri la nivel mondial dintre care unul este Peştera Vântului.
Peștera ponoraș
Peştera Ponoraş este situată pe platoul Damiş-Ponoraş, în extremitatea nordică a depresiunii de captare carstică a Ponoraşului. Peştera a fost descoperită în 1979, prin decolmatare, de către un grup de speologi amatori de la CSA-Cluj. Prin numeroase expediţii a fost explorată şi cartată, până în anul 1983, pe o lungime de 3.851 m si o denivelare de -186 m. Explorările s-au reluat în 1997, ca până în anul 2001 lungimea peşterii ajungând la 6.051 m.
Geologie, Speogeneză. Peştera s-a dezvoltat pe falia de desparţire dintre calcarele de vârstă jurasic superior (Malm) si triasic. Această falie este una dintre cele mai importante elemente tectonice din zonă. Ea a permis ca apele depresiunii Ponoraş să-şi croiască drumul până la valea Brătcuţei prin subteran. Asemănător altor zone din Munţii Pădurea Craiului, carstul Ponoraş-Damiş s-a format în calcar cu conţinut ridicat de carbonat (97.5%-CaCO3).
Asemănător altor numeroase peşteri si Peştera Ponoraş prezintă dezvoltare în mai multe faze. În diferite locuri ale peşterii descifrăm diferite urme de evoluţie, care în final duc la acelaşi concluzie. În funcţie de mişcarea verticală a apelor carstice, există drenaje subterane freatice si vadoase.
Pe baza factorilor genetici peştera este de natură corozivo-eroziva, iar conform dispunerii verticale a zonelor de curgere ale apei este mixta, deoarece au fost prezente atât etapele freatice, cât si cele vadoase.
Descriere. Pierderile de apa, cinci la număr, se afla la Ponoarele din Ponoraş si Ponorul din Valea Hutii., la care se adaugă pierderile de apa din Valea Luncilor care reprezintă cursul superior bal văii Mişidului.
Intrarea peşterii se afla la baza unui perete de cca. 13m înălţime. Din cauza dimensiunilor reduse (0.5×0.9m), intrarea se face târâş. După o porţiune îngustă, lungă de 15m cu o înclinaţie de 45o , ajungem într-o sala mai mica unde apar primele formaţiuni. Printr-o serie de strâmtori orizontale si verticale, situate în masa de grohotiş de pe podeaua săliţei intrăm în Sala Mamut (60x20x15m), o sala de dimensiuni apreciabile. Înaintarea se face printre blocuri de prăbuşire cu o dispunere haotica, pe care se afla formaţiuni cu diferite orientări, dar în nici un caz verticale, formate pe tavan înaintea prăbuşirii blocurilor în gol.
În partea stângă a sălii ne întâlnim cu apa ponorului nr. I, care în curând dispare sub grohotiş. Sala domină nu numai prin mărime ci şi prin diversitatea speleotemelor. În afara bine cunoscutelor stalactite întâlnim coralite si pizolite. Părăsind sala, printr-un puţ ajungem într-o galerie puternic descendentă, unde reapare pârâul dispărut în Sala Mamut. Aici întâlnim mai multe formaţiuni: draperii, odontolite, stilolite.
Printr-o galerie laterală ajungem în Sala Fotografilor. Aici întâlnim o formaţiune destul de rară, calcitul flotant. Revenind în galeria principală întâlnim o cascadă de 5m după care ajungem într-o galerie largă, bogată în coloane. Într-un culoar lateral de dreapta se află cele mai interesante formaţiuni din peşteră, având aspectul unor ciuperci, care dovedesc existenta unui lac în trecut, devenit astăzi fosil. Pe stalagmitele bazinului, respectiv pe stalactitele care au atins nivelul apei, s-a depus calcitul formând astfel ciupercile si stalactitele cu guler.
După cca. 45m intrăm în Sala Confluenţei la cota de -144 m. După cum arată si numele acesteia, în Sala Confluenţei apa ponorului I se întâlneşte cu apa celorlalte patru ponoare. Ele apar din galeria principală propriu zisă, numită şi Galeria Fetiţei. Contrar porţiunii dintre Sala Mamut şi Sala Confluenţei unde ne-întâlnim cu forme de incaziune şi se poate observa o colmatare autigena, în Galeria Fetiţei până la Sala Prăbuşirilor întâlnim o porţiune mai săracă în speleoteme, dar unde domină formaţiunile de coroziune si eroziune. Prima porţiune este un culoar înalt de 15-20m.
Până la Sala Prăbuşirilor galeria este uşor meandrată. În unele locuri întâlnim blocuri desprinse din tavan, înţepenite între pereţii galeriei, iar sfărâmăturile mai mici sunt luate de apa. Contrar porţiunii dintre intrare şi Sala Confluenţei unde pârâul curge printre blocurile de prăbuşire, aici sub prundişul mişcat în continuu de apă, se află deja calcarul masiv.
După Sala Prăbuşirilor aspectul galeriei este asemănător galeriei care începe de la intrare. Ajungem în una dintre cele mai frumoase săli ale peşterii, Sala Fetiţei (27×7), care si-a primit numele după o stalagmită care seamănă cu chipul unei fetiţe. Speleotemele din acestă sală sunt foarte variate, găsim aici scurgeri parietale, coloane etc.
După o galerie orientată în direcţia nord-sud, a cărei lăţime este foarte variabilă (1-12m), întâlnim apa ponorului nr. V, care este de fapt apa pârâului Drăgoi. Aici ne apare în drum un nou obstacol, o cascadă de 15m. Escaladând cascada, după o galerie în forma de T ajungem în Sala Creierului care este de fapt punctul terminus al acestei galerii. Sala si-a primit numele de la formaţiunile interesante si rare în formă de creier.
Dintr-o galerie neaccesibilă omului, situată în peretele sălii, de la o înălţime de 6m cade o cascadă. În acest punct ne aflăm la o altitudine relativă de +25 m faţă de Sala Confluenţei.
Revenind în Sala Confluentei, putem face un ocol în Sala Bazinelor, unde putem găsi un tip de formaţiuni frecvent întâlnite în peşteri, dar rareori de o asemenea intensitate si mărime. Acestea sunt gururile.
Urmărind apa deja unită a celor două galerii ne continuăm drumul printr-o galerie a cărei lăţime variază între 2-5m. În unele locuri toată podeaua este acoperită de apă. Este o zonă mai săracă în speleoteme, dar formaţiunile de coroziune si eroziune descrise mai sus apar cu o densitate şi mai mare.
Escaladând pereţii galeriei, din loc în loc dăm de galerii superioare cu lungimi de 30-50m în majoritatea lor fosile. Partea aceasta a peşterii este însoţită la suprafaţă de cele mai multe doline. Apa de infiltraţie a acestora formează mari scurgeri parietale, care la rândul lor blochează accesul în galerie, formând semisifoane. Porţiunea semisifoanelor, lungă de aproape 600m, începe la locul numit Meduza. Acesta este cea mai dificilă porţiune a peşterii, se poate parcurge numai la debite mici, si cu echipament special (neopren). La finalul acesteia, după câteva cascade ajungem la o sală de mari dimensiuni, Sala Stadionului. După abia 160m de galerie bogată în lithoteme, ajungem la un sifon care este de fapt punctul terminus al peşterii.
Încercările de a depăşi sifonul terminal pe un nivel superior, s-au oprit în aprilie 1998. Deoarece peştera se dezvoltă pe o linie aeriană de 1.45km, şi punctul terminus se află la -186m altitudine relativă faţă de intrare, până la Izvorul Bratcanilor apa parcurge încă o lungime de 3.5km . Denivelarea dintre sifonul terminal si izvor este de 64m, ceea ce înseamnă că galeria încă nedescoperită are o pantă de 2.13o.
Importanţa peşterii. Ca fenomen endocarstic, această peşteră are o valoare stiinţifică deosebită prin morfologia ei, varietatea speleotemelor, a formelor de eroziune, coroziune si incaziune au contribuit la popularizarea peţterii în rândul speologilor atât din ţară, cât şi din străinătate, care în ciuda dificultăţilor de parcurgere o vizitează des.
peștera vârfuraș
REZERVAŢIE GEO-SPEOLOGICĂ
Aşezare-Căi de acces: Zona carstică a Văii Seci, este situată în sectorul Sudic al Masivului Vlădeasa, în bazinul superior al Văii Stanciului (subbazinul Văii Seci cod. 3500), afluent de stânga al Văii Henţului. Dintre căile de acces spre această zonă amintim drumul judeţean Huedin-Călata-Mărgău-Răchiţele (derivaţie al DN1/E60), sau drumul comunal ce însoţeşte Valea Henţului pe ruta Bologa-Săcuieu-Răchiţele, de unde se urmează drumul forestier al Văii Stanciului (8 km), până la fostul canton silvic de la Valea Seacă, 3 km amonte de Cascada Răchiţele (Vălul Miresei).
Date Geologice: Fundamentul regiunii este constituit din roci metamorfice reprezentate prin filite, micaşisturi şi amfibolite, străpunse de roci magmatice eruptive, andezite şi dacite Laramice. Peste cristalin, s-au depus în continuare formaţiuni sedimentare reprezentate mai ales prin roci carbonatice Mesozoice cât şi o serie vulcano-sedimentară Senoniană ce acoperă în mare măsură întreaga succesiune. Rocile carstificabile (în special calcare Jurasic superiopare) sunt înconjurate de roci eruptive sau metamorfice. Datorită intruziunilor Laramice, stratificaţia a fost deranjată, determinând şi modoficări textural-structurale în masa calcarelor ce a condus la o recristalizare parţială- o slabă metamorfozare, ce le conferă un aspect zaharoid.
Acest caracter al calcarelor este mai pronunţat în zona estică a regiunii- mai apropiat de corpul magmatic (Pietrele Albe), unde din cauza dezagregării rapide, mai accelerată decât procesele de disoluţie, nu au mai apărut forme exocarstice de tipul lapiezurilor şi dolinelor. În această regiune, carstificabilul apare în pete, pe deoparte fiind compartimentată de o serie de falii cu trei direcţii principale de orientare, pe de altă parte, parţial fiind acoperită de succesiunea vulcano-sedimentară, sub care în unele sectoare calcarul apare expusă sub formă de ferestre, la nivelul cărora s-au format fenomenele carstice (ponoare, doline, avene, peşteri, izbucuri, etc.).
Locaţia Peşterii: Peştera Vârfuraşu, este cel mai important obiectiv endocarstic al zonei, unde mai există peste 50 de alte peşteri şi avene. Acesta este situată la o altitudine absolută de 1200 m (alt. rel. 35 m), pe versantul Sudic al Muntelui Vărfuraşu, la cca. 200 m NV de ruinele cantonului forestier Valea Seacă, sau o altă veche intrare (în prezent obturată) se află amonte de izbucul peşterii (Izbucul Apa Popii).
Descriere: În ansamblu, este vorba despre o peşteră multietajată (trei nivele distincte), cu galerii cvasiorizontale meandrate, uneori suprapuse, dezvoltate paralel cu versantul si valea adiacentă. Punctul de acces în subteran, se află în pădure în fundul unei surpături parţial umplută cu bolovani şi trunchiuri de copaci, care necesită periodice decolmatări. După o pantă de 45 o coborâm pe nivelul II fosil, într-o galerie largă-sinuoasă în care tavanul coboară periodic foarte jos, accesul făcându-se târâş sau în patru labe. După un parcurs de cca. 200 m, trecând prin căteva săli, ajungem la prima strâmtoare extrem de umedă- noroioasă (poarta), după care urmează o galerie mult diferită sub aspect morfometric (Galeia Gábor Feri), pe o lungime de 300 m caracteristice fiind spaţiile extrem de strâmte şi joase, cu numeroase strâmtori şi pasaje noroioase pe care se înaintează doar pe burtă. Acest pasaj- parţial săpat şi lărgit, reprezintă de fapt protecţia naturală a peşterii, puţini fiind aceia care o pot străbate fără probleme deosebite. După ultimul tronson de târâş, ajungem în Sala Prăbuşirilor, care are aspectul unei pâlnii uriaşe. Traversând pe panta din stânga ne aventurăm într-un labirint descendent (tirbuşon) care ne conduce pe nivelul I fosil la sala Haotică formată la un punct de intersecţie a mai multor galerii. Două dintre acestea fac legătura cu galeria activă, iar alte două reprezintă galeria fosilă principală (galeria cu Lacuri), care aval se continuă spre direcţia izbucului prin pasaje când largi, cînd strâmte. Nivelele fosile au fost supuse unei puternice activităţi de colmatare realizată de apele de infiltraţie, caracteristică fiind o coloraţie închisă, întreruptă doar de albul formaţiunilor stalagmitice. Părăsind galeria cu Lacuri, ajungem în Sala Întâlnirii care s-a format la intersecţia etajului I cu galeria activă. Coborând în galeria activă, putem înainta aval cca. 20 m după care urmează un sifon impenetrabil. De asemenea, înaintarea spre amonte este posibilă doar cu barca (sau costum de scafandru), până la un alt sifon care barează înaintarea. Din sala Întâlnirii, spre aval ajungem la o mare prăbuşire, caracteristică fiind masa haotică de blocuri instabile, deosebit de periculoase. Urmează un pasaj concreţionat în care abundă formaţiunile de picurare şi prelingere de montmilch (material moale). Abundenţa lor precum şi diversitatea de formelor sub care apare, ne permit presupunerea că fenomenul este unic în domeniu, originea ei rezidând probabil tocmai prin aspectul zaharoid al calcarelor in care s-a format peştera. Lăsând în urmă acest pasaj care este o raritate morfologică şi genetică în domeniul carstologiei, ne strecurăm printre blocuri prăbuşite şi ajungem în dreptul fostei intrări nr. 2, situat la altitudinea absolută de 1180 m. Revenind la Sala Haotică, peştera se continuă cu cel mai mare şi interesant sector al sistemului: galeria activă. Aceasta este caracterizată prin dimensiuni mari, diaclaze cu înălţimi de peste 40 m, cu numeroase şi complicate meandrări (unele suspendate) şi imense prăbuşiri. Galeria activă este un adevărat labirint, o mărturie a diversităţii morfologice şi speogenetice a carstului subteran. Înaintând în amonte, urcăm şi coborâm uriaşe conuri de prăbuşire, după care ajungem pe cursul râului subteran, care şi-a săpat albia în calcarul metamorfozat, de un alb imaculat.
După câteva pasaje cu apă adâncă, galeria devine scundă, însă se interceptează nivele superiaore şi nişe de meandre suspendate care au acumulat o mare cantitate de aluviuni. Peste tot abundă formaţiunile stalagmitice de calcit- divers colorate, cele mai semnificative fiind întâlnite în Sala Popicelor. După pasajul meandrat, ajungem într-un alt sector (galeria Kömüves Pali), caracterizată printr-o puternică concreţionare cu o gamă foarte mare de formaţiuni (scurgeri parietale, stalagmite, stalactite, coloane, cruste, gururi, odontolite, anemolite, excentrite, etc.), care-i conferă un statut special. Această galerie, amonte se închide printr-un sifon profund, care însă se poate ocoli pe un pasaj fosil foarte greu accesibil. Urmând o diaclază strâmtă, ajungem din nou pe activ la nivelul unei mari săli de prăbuşire, in care pârâul subteran formează câteva cascade. Din acest punct, amonte putem înainta încă cca. 450 m printr-o galerie relativ largă, însă lipsită de formaţiuni, după care ajungem la un sifon temporar deschis. După ce parcurgem acest sifon lung de 7 m (doar la debite mici), mai putem înainta 50 m până la sifonul terminal, care reprezintă capătul actual al peşterii.
Importanţa peşterii: Ca fenomen endocarstic, această peşteră are o valoare ştiinţifică deosebită prin morfologia ei, fiind una din puţinele peşteri de divagare laterală formată într-un carst parţial acoperit. Contextul geologic şi tectonic în care s-a format această peşteră, de asemenea este deosebit, calcarele slab metamorfozate- cu aspect zaharoid, conferind particularităţi morfogenetice şi mineralogice deosebite. Fauna cavernicolă este reprezentată prin chiroptere, care in perioada iernii hibernează în mare număr atât pe galeriile fosile cât şi cea activă. Calitatea şi puritatea apei subterane care se drenează prin acest sistem hidrocarstic de asemenea este deosebită, analizele efectuate până în prezent relevând aspecte particulare caracteristice doar acestei regiuni. Ceea-ce se poate reţine din investigaţiile ştiinţifice de până acum, este echilibrul (ecologic şi climatic) stabil, care însă foarte uşor se poate deteriora, mai ales prin acces necontrolat şi haotic. Aspectul labirintic al peşterii, cu galerii şi porţiuni uneori deosebit de periculoase de asemenea pot pune în pericol viaţa vizitatorilor neavizaţi. Din această cauză, galeria de acces în peşteră a fost închisă cu o poartă metalică, iar lucrările de explorare şi cartare se efectuează cu un program riguros stabilit, ne fiind permise decât un număr limitat de intrări in subteran. Acestea au loc la intervale mari (lunar/bilunar) cu un număr mic de speologi, care sunt obligaţi să respecte regulamentul peşterii şi al protecţiei mediului subteran stabilit de comisia pentru protecţia peşterilor din cadrul Federaţiei Române de Speologie, respectiv Societatea Carstologică Română şi Institutul Speologic “Emil Racoviţă”.
Bibliografie:
COCEAN, P. (1988): Chei şi defilee în Munţii Apuseni. Ed. Acad. 166 p., Bucureşti.
COCEAN, P. (1990): Tipuri genetice de peşteri şi avene în carstul din Munţii Apuseni. Studia Univ. Babeş-Bolyai, ser. geogr. 35 (2), p. 19-29, Cluj-Napoca.
KÖMÜVES, E. (1974): Peştera cu 6 intrări, Avenul Valea Podurilor. Bull. CSER, nr. 3, p. 75, Bucureşti.
KÖMÜVES, E., NAGY, I. (1979): Carstul din bazinul Văii Seci (Masivul Vlădeasa). Bull. CSER, nr. 5 (1977-1978), p. 101-127, Bucureşti.
ORĂŞEANU, I. (1997): Contributions to the hydrogeology of karst areas of the Bihor-Vlădeasa Mountains (Romania). Theoretical and Applied Karstology, vol. 9, p. 185-214, Bucureşti.
VREMIR, M. (1999): Avenele din Fundu Muntelui (Munţii Vlădeasa). Munţii Carpaţi, nr. 13, p. 90-95, Bucureşti.
peștera izbândiș
În perioada 1976-2007 în zona Măguran-Izbândiş au fost efectuate peste 120 de ture de lucru (documentate) in cadrul CSA Cluj, mobilizând peste 160 de membri, având ca scop lucrări in diferite puncte, urmărind găsirea accesului spre sistemul Izbândiş.
Peştera este situata la 3 km SV de comuna Şuncuiuş, în versantul drept al Văii Măguran-Izbândiş. Intrarea peşterii este localizată în abruptul ce se înalţă deasupra izbucului cu acelaşi nume, la cota de 370 m.
Peştera se dezvoltă în calcare de tip Guttenstein (Anisian), calcare micritice, negricioase, care apar sub forma unor bancuri subţiri. Cavitatea s-a format în faza primară de constituire a drenajului subteran, rămasă acum fosila prin adâncirea nivelului de bază.
Zona principală de captare a peşterii este dezvoltată la contactul dintre formaţiunile carstificabile şi necarstificabile separate printr-un sistem de falii. Dezvoltarea bazinului de recepţie acoperă 22 km2, din care principalele colectoare sunt: Groapa Cărmăzanului şi pierderile din Valea Măguranului, prin ponoarele Iacoboaia, -Brezului, -Olfului, -Biraului, -Groapa Ilii, -Groapa Blidireşti respectiv Ponorul Tomii.
Peştera a fost semnalată în literatura de specialitate încă din primele decenii ale secolului XX. În paralel cu decolmatările din Peştera Izbândiş au fost descoperite si explorate si alte cavităţi din zonă (Peştera din Dealul lui Prodan, Peştera Zăpodiei, Avenul din Dealul lui Prodan, Av. Ciungii Jilii, Av. Gaura cu Vânt, Avenele din mina Gugu) urmărind găsirea accesului spre sistemul Izbândiş.
Cel mai semnificativ rezultat a fost atins în 1999, când în urma a 13 ture (conduse de Deak Zsolt) de decolmatare şi prin dezobstrucţionarea unui pasaj, s-a ajuns într-o porţiune nouă de aproximativ 1.5 km. Prin această poartă către sistemul presupus, visul mai multor generaţii de speologi a fost parţial îndeplinit. În prezent lungimea peşterii a ajuns la 1859m.
Sectorul descoperit în 1999 începe (după 120 m de la intrare) cu un târâş de cca. 25 m. În această zonă CSA Cluj a montat o poartă pentru protecţia cavităţii. Aici apar primele formaţiuni de picurare si helictite, morfologia porţiunii următoare se schimbă brusc.
Apare o galerie puternic meandrată, înaltă de cca. 5 m, cu o lăţime ce variază între 0,5 si 1 m, lipsită de speleoteme. După un laminor se ajunge într-o galerie de dimensiuni apreciabile (80 x 6 x 4 m). Pe podeaua galeriei printr-o succesiune de puţuri mai mici care se întâlnesc la un nivel inferior, s-au găsit 3 pârâie care debusează într-un lac adânc de 3 m. Se presupune că acesta este locul unde a ieşit la suprafaţă Halasi Gábor cu ocazia explorării tragice din anul 1984. În acest lac a fost observat si un păstrăv, fapt care dovedeşte legătura cu exteriorul.
Luând în considerare aspectele litotectonice cu stratificaţia puternic înclinată în bancuri subţiri, din punct de vedere speogenetic, condiţiile au fost uşor nefavorabile, deoarece procesul de coroziune a acţionat concomitent pe numeroasele suprafeţe de strat, in mai multe sectoare deodată. Prin lipsa unei concentrări a procesului de coroziune se explica dimensiunile mai reduse si aspectul cvasilabirintic a peşterii. În urma stratelor de calcar puternic înclinate, prin litofracţie a luat naştere o cantitate mare de material de incasiune, respectiv depozite clastice grosiere.
Apa de sub Stan
ewrtgyhujik
Dorina
ewrtgyhujik
What are you waiting for?
