Peștera Vântului

7 aprilie 1957. Această dată pentru speologia românească este una decisivă. Atunci a descoperit Bagaméri Béla Peştera Vântului, peşteră care cu lungimea ei de peste 50 de km, azi este cel mai lung sistem cunoscut din România şi din Bazinul Carpatic, peşteră a cărei explorare a pus bazele mişcării speologice din România. Peştera Vântului este unică nu numai pentru lungimea ei, ci şi pentru morfologia proprie, pentru geomorfologia şi „colecţia de cristale” rară pe care o are.

Peștera este situată lângă comuna Șuncuiuș din Munții Pădurea Craiului în partea stângă a Crișului Repede la aproximativ 500 m în aval față de Valea Mișidului. Din punct de vedere geologic P.V. s-a format într-un bloc de calcare recifate ladini vârsta Triasic mediu, gros de 180 m. Deasupra calcarelor acestea se află un strat impermeabil de conglomerate și gresii din Jurasicul inferior. Din această cauză putem vorbi de un carst acoperit parțial, fapt care a influențat formarea acestui sistem labirintic cu mai multe etaje, dar este și cauza pentru care peștera este foarte săracă în materie de formațiuni.

Extensia peșterii (cea mai lungă distanță între două puncte pe linie aeriană) este de 3,2 km, cea mai mare diferență de nivel este de 120 m, direcția principală a galeriilor este de nord-nord vest și sud-sud vest.

Galeriile s-au dezvoltat pe patru nivele, dintre acestea cel inferior este activ, pe aceasta pârâul subteran o modelează continuu prin acțiunea ei corozivă și erozivă chiar și în zilele noastre, iar celelalte trei nivele superioare sunt fosile. Galeriile principale sunt: Galeria Activă, Etajul I, Etajul II, Galeria Albă, Galeria Roșie, Galeria cu Lacuri. Galeriile laterale sunt: Galeria 7 Noiembrie, Galeria 1 Mai, Galeria Moravek, Galeria Mikulaș, etc. Un lucru specific pentru Peștera Vântului o constituie meandrele, care în unele locuri ajung și la 25-30 m înălțime oferind o imagine impozantă.
Majoritatea sălilor s-au format la întâlnirea a două falii, sau ca urmare a prăbușirilor din zona faliilor. Așa sunt Sala Titanilor, Sala Mare, Amfiteatrul, Sala Neagră, Sala Ascunsă.

Peștera Ponoraș

Peștera Ponoraș este situată pe platoul Damiș-Ponoraș, în extremitatea nordică a depresiunii de captare carstică a Ponorașului. Peștera a fost descoperită în 1979, prin decolmatare, de către un grup de speologi amatori de la CSA-Cluj. Prin numeroase expediții a fost explorată și cartată, până în anul 1983, pe o lungime de 3.851 m si o denivelare de -186 m. Explorările s-au reluat în 1997, ca până în anul 2001 lungimea peșterii ajungând la 6051 m.

Geologie, Speogeneză. Peștera s-a dezvoltat pe falia de desparțire dintre calcarele de vârstă jurasic superior (Malm) si triasic. Această falie este una dintre cele mai importante elemente tectonice din zonă. Ea a permis ca apele depresiunii Ponoraș să-și croiască drumul până la valea Brătcuței prin subteran. Asemănător altor zone din Munții Pădurea Craiului, carstul Ponoraș-Damiș s-a format în calcar cu conținut ridicat de carbonat (97.5%-CaCO3).

Asemănător altor numeroase peșteri si Peștera Ponoraș prezintă dezvoltare în mai multe faze. În diferite locuri ale peșterii descifrăm diferite urme de evoluție, care în final duc la același concluzie. În funcție de mișcarea verticală a apelor carstice, există drenaje subterane freatice si vadoase.
Pe baza factorilor genetici peștera este de natură corozivo-eroziva, iar conform dispunerii verticale a zonelor de curgere ale apei este mixta, deoarece au fost prezente atât etapele freatice, cât si cele vadoase.

Descriere. Pierderile de apa, cinci la număr, se afla la Ponoarele din Ponoraș si Ponorul din Valea Hutii, la care se adaugă pierderile de apa din Valea Luncilor care reprezintă cursul superior al văii Mișidului.

Intrarea peșterii se afla la baza unui perete de cca. 13m înălțime. Din cauza dimensiunilor reduse (0.5×0.9m), intrarea se face târâș. După o porțiune îngustă destul de lungă, cu o înclinație de 45°, ajungem într-o sala mai mica unde apar primele formațiuni. Printr-o serie de strâmtori orizontale si verticale, situate în masa de grohotiș de pe podeaua săliței intrăm în Sala Mamut (60x20x15m), o sala de dimensiuni apreciabile. Înaintarea se face printre blocuri de prăbușire cu o dispunere haotica, pe care se afla formațiuni cu diferite orientări, dar în nici un caz verticale, formate pe tavan înaintea prăbușirii blocurilor în gol.

În partea stângă a sălii ne întâlnim cu apa ponorului nr. I, care în curând dispare sub grohotiș. Sala domină nu numai prin mărime ci și prin diversitatea speleotemelor. În afara bine cunoscutelor stalactite întâlnim coralite si pizolite. Părăsind sala, printr-un puț ajungem într-o galerie puternic descendentă, unde reapare pârâul dispărut în Sala Mamut. Aici întâlnim mai multe formațiuni: draperii, odontolite, stilolite.
Printr-o galerie laterală ajungem în Sala Fotografilor. Aici întâlnim o formațiune destul de rară, calcitul flotant. Revenind în galeria principală întâlnim o cascadă de 5m după care ajungem într-o galerie largă, bogată în coloane. Într-un culoar lateral de dreapta se află cele mai interesante formațiuni din peșteră, având aspectul unor ciuperci, care dovedesc existenta unui lac în trecut, devenit astăzi fosil. Pe stalagmitele bazinului, respectiv pe stalactitele care au atins nivelul apei, s-a depus calcitul formând astfel ciupercile si stalactitele cu guler.

După cca. 45m intrăm în Sala Confluenței la cota de -144 m. După cum arată si numele acesteia, în Sala Confluenței apa ponorului I se întâlnește cu apa celorlalte patru ponoare. Ele apar din galeria principală propriu zisă, numită și Galeria Fetiței. Contrar porțiunii dintre Sala Mamut și Sala Confluenței unde ne-întâlnim cu forme de incaziune și se poate observa o colmatare autigena, în Galeria Fetiței până la Sala Prăbușirilor întâlnim o porțiune mai săracă în speleoteme, dar unde domină formațiunile de coroziune si eroziune. Prima porțiune este un culoar înalt de 15-20m.

Până la Sala Prăbușirilor galeria este ușor meandrată. În unele locuri întâlnim blocuri desprinse din tavan, înțepenite între pereții galeriei, iar sfărâmăturile mai mici sunt luate de apa. Contrar porțiunii dintre intrare și Sala Confluenței unde pârâul curge printre blocurile de prăbușire, aici sub prundișul mișcat în continuu de apă, se află deja calcarul masiv.

Peștera Vârfuraș

REZERVAŢIE GEO-SPEOLOGICĂ

Așezare, căi de acces: Zona carstică a Văii Seci, este situată în sectorul Sudic al Masivului Vlădeasa, în bazinul superior al Văii Stanciului (subbazinul Văii Seci cod. 3500), afluent de stânga al Văii Hențului. Dintre căile de acces spre această zonă amintim drumul județean Huedin-Călata-Mărgău-Răchițele (derivație al DN1/E60), sau drumul comunal ce însoțește Valea Hențului pe ruta Bologa-Săcuieu-Răchițele, de unde se urmează drumul forestier al Văii Stanciului (8 km), până la fostul canton silvic de la Valea Seacă, 3 km amonte de Cascada Răchițele (Vălul Miresei).

Date Geologice: Fundamentul regiunii este constituit din roci metamorfice reprezentate prin filite, micașisturi și amfibolite, străpunse de roci magmatice eruptive, andezite și dacite Laramice. Peste cristalin, s-au depus în continuare formațiuni sedimentare reprezentate mai ales prin roci carbonatice Mesozoice cât și o serie vulcano-sedimentară Senoniană ce acoperă în mare măsură întreaga succesiune. Rocile carstificabile (în special calcare Jurasic superiopare) sunt înconjurate de roci eruptive sau metamorfice. Datorită intruziunilor Laramice, stratificația a fost deranjată, determinând și modoficări textural-structurale în masa calcarelor ce a condus la o recristalizare parțială- o slabă metamorfozare, ce le conferă un aspect zaharoid.

Acest caracter al calcarelor este mai pronunțat în zona estică a regiunii- mai apropiat de corpul magmatic (Pietrele Albe), unde din cauza dezagregării rapide, mai accelerată decât procesele de disoluție, nu au mai apărut forme exocarstice de tipul lapiezurilor și dolinelor. În această regiune, carstificabilul apare în pete, pe deoparte fiind compartimentată de o serie de falii cu trei direcții principale de orientare, pe de altă parte, parțial fiind acoperită de succesiunea vulcano-sedimentară, sub care în unele sectoare calcarul apare expusă sub formă de ferestre, la nivelul cărora s-au format fenomenele carstice (ponoare, doline, avene, peșteri, izbucuri, etc.).

Locația Peșterii: Peștera Vârfurașu, este cel mai important obiectiv endocarstic al zonei, unde mai există peste 50 de alte peșteri și avene. Acesta este situată la o altitudine absolută de 1200 m (alt. rel. 35 m), pe versantul Sudic al Muntelui Vărfurașu, la cca. 200 m NV de ruinele cantonului forestier Valea Seacă, sau o altă veche intrare (în prezent obturată) se află amonte de izbucul peșterii (Izbucul Apa Popii).

Descriere: În ansamblu, este vorba despre o peșteră multietajată (trei nivele distincte), cu galerii cvasiorizontale meandrate, uneori suprapuse, dezvoltate paralel cu versantul si valea adiacentă. Punctul de acces în subteran, se află în pădure în fundul unei surpături parțial umplută cu bolovani și trunchiuri de copaci, care necesită periodice decolmatări. După o pantă de 45 o coborâm pe nivelul II fosil, într-o galerie largă-sinuoasă în care tavanul coboară periodic foarte jos, accesul făcându-se târâș sau în patru labe. După un parcurs de cca. 200 m, trecând prin câteva săli, ajungem la prima strâmtoare extrem de umedă- noroioasă (poarta), după care urmează o galerie mult diferită sub aspect morfometric (Galeria Gábor Feri), pe o lungime de 300 m caracteristice fiind spațiile extrem de strâmte și joase, cu numeroase strâmtori și pasaje noroioase pe care se înaintează doar pe burtă. Acest pasaj- parțial săpat și lărgit, reprezintă de fapt protecția naturală a peșterii, puțini fiind aceia care o pot străbate fără probleme deosebite.

După ultimul tronson de târâș, ajungem în Sala Prăbușirilor, care are aspectul unei pâlnii uriașe. Traversând pe panta din stânga ne aventurăm într-un labirint descendent (tirbușon) care ne conduce pe nivelul I fosil la sala Haotică formată la un punct de intersecție a mai multor galerii. Două dintre acestea fac legătura cu galeria activă, iar alte două reprezintă galeria fosilă principală (galeria cu Lacuri), care aval se continuă spre direcția izbucului prin pasaje când largi, când strâmte. Nivelele fosile au fost supuse unei puternice activități de colmatare realizată de apele de infiltrație, caracteristică fiind o colorație închisă, întreruptă doar de albul formațiunilor stalagmitice. Părăsind galeria cu Lacuri, ajungem în Sala Întâlnirii care s-a format la intersecția etajului I cu galeria activă. Coborând în galeria activă, putem înainta aval cca. 20 m după care urmează un sifon impenetrabil. De asemenea, înaintarea spre amonte este posibilă doar cu barca (sau costum de scafandru), până la un alt sifon care barează înaintarea.

Din sala Întâlnirii, spre aval ajungem la o mare prăbușire, caracteristică fiind masa haotică de blocuri instabile, deosebit de periculoase. Urmează un pasaj concreționat în care abundă formațiunile de picurare și prelingere de montmilch (material moale). Abundența lor precum și diversitatea de formelor sub care apare, ne permit presupunerea că fenomenul este unic în domeniu, originea ei rezidând probabil tocmai prin aspectul zaharoid al calcarelor in care s-a format peștera.

Lăsând în urmă acest pasaj care este o raritate morfologică și genetică în domeniul carstologiei, ne strecurăm printre blocuri prăbușite și ajungem în dreptul fostei intrări nr. 2, situat la altitudinea absolută de 1180 m. Revenind la Sala Haotică, peștera se continuă cu cel mai mare și interesant sector al sistemului: galeria activă. Aceasta este caracterizată prin dimensiuni mari, diaclaze cu înălțimi de peste 40 m, cu numeroase și complicate meandrări (unele suspendate) și imense prăbușiri.

Peștera Izbândiș

În perioada 1976-2007 în zona Măguran-Izbândiș au fost efectuate peste 120 de ture de lucru (documentate) in cadrul CSA Cluj, mobilizând peste 160 de membri, având ca scop lucrări in diferite puncte, urmărind găsirea accesului spre sistemul Izbândiș.

Peștera este situata la 3 km SV de comuna Șuncuiuș, în versantul drept al Văii Măguran-Izbândiș. Intrarea peșterii este localizată în abruptul ce se înalță deasupra izbucului cu același nume, la cota de 370 m. Peștera se dezvoltă în calcare de tip Guttenstein (Anisian), calcare micritice, negricioase, care apar sub forma unor bancuri subțiri. Cavitatea s-a format în faza primară de constituire a drenajului subteran, rămasă acum fosila prin adâncirea nivelului de bază.

Zona principală de captare a peșterii este dezvoltată la contactul dintre formațiunile carstificabile și necarstificabile separate printr-un sistem de falii. Dezvoltarea bazinului de recepție acoperă 22 km2, din care principalele colectoare sunt: Groapa Cărmăzanului și pierderile din Valea Măguranului, prin ponoarele Iacoboaia, -Brezului, -Olfului, -Biraului, -Groapa Ilii, -Groapa Blidirești respectiv Ponorul Tomii.

Peștera a fost semnalată în literatura de specialitate încă din primele decenii ale secolului XX. În paralel cu decolmatările din Peștera Izbândiș au fost descoperite si explorate si alte cavități din zonă (Peștera din Dealul lui Prodan, Peștera Zăpodiei, Avenul din Dealul lui Prodan, Av. Ciungii Jilii, Av. Gaura cu Vânt, Avenele din mina Gugu) urmărind găsirea accesului spre sistemul Izbândiș.

Cel mai semnificativ rezultat a fost atins în 1999, când în urma a 13 ture (conduse de Deak Zsolt) de decolmatare și prin dezobstrucționarea unui pasaj, s-a ajuns într-o porțiune nouă de aproximativ 1.5 km. Prin această poartă către sistemul presupus, visul mai multor generații de speologi a fost parțial îndeplinit. În prezent lungimea peșterii a ajuns la 1859m.

Sectorul descoperit în 1999 începe (după 120 m de la intrare) cu un târâș de cca. 25 m. În această zonă CSA Cluj a montat o poartă pentru protecția cavității. Aici apar primele formațiuni de picurare si helictite, morfologia porțiunii următoare se schimbă brusc.