BERENTÉS ÁGNES (1990), geograf, geolog și fotograf speolog, cercetează și fotografiază de peste zece ani lumea ascunsă din adâncurile Pământului, pentru a-i dezvălui frumusețea și fragilitatea. Cu ajutorul aparatului de fotografiat surprinde tărâmul întunericului absolut, creând condiții de iluminare speciale și unice. În cadrul unuia dintre cele mai deosebite proiecte ale sale, de exemplu, dezvăluie în lumină UV lumea peșterilor și a minelor, invizibilă ochiului uman. Lucrările sale au deopotrivă o dimensiune artistică și una științifică: documentează, printr-o perspectivă și o tehnică aparte, peșteri, mine active și abandonate, creând un univers vizual care provoacă la reflecție și contribuie la conștientizarea valorii și vulnerabilității mediului subteran.

A participat la numeroase expediții în întreaga lume, realizând fotografii în condiții extreme, de la carsturile de sare ale Mării Moarte până în adâncurile Turciei. Expoziția de față reprezintă o sinteză a acestor călătorii și a 12 ani de activitate fotografică: oferă o perspectivă artistică și geologică asupra lumii subterane invizibile și prezintă peșterile dintr-un unghi nou, ca sisteme vii și vulnerabile.

Mai multe despre activitatea sa: www.caveandart.com

FOTOGRAFIA:

În studioul său subteran, Ágnes își realizează fotografiile târându-se prin apă și noroi, cățărându-se, menținându-și echilibrul deasupra unor fisuri sau atârnând de o coardă de doar câțiva milimetri grosime, deasupra unor adâncimi de câteva sute de metri. Accesul la câte o locație poate dura adesea 6–8 ore, iar uneori nu petrece doar o zi în peșteră, ci coboară împreună cu echipa sa în adâncurile Pământului pentru o săptămână întreagă. În astfel de situații, dispune doar de resursele și echipamentele pe care este capabilă să le transporte fizic cu ea, uneori până la adâncimi de 1000 de metri.

Realizarea unei singure fotografii poate necesita chiar 1–2 ore, în peșteri unde temperatura este adesea de numai 2–6 °C. Fotografia speologică este o muncă de echipă: în spatele fiecărei imagini se află efortul coordonat al unei echipe, uneori internaționale. Fiecare fotografie expusă aici este, totodată, un omagiu adus ajutorului lor perseverent!

Curatori: Máté Bence și Potyó Imre
Revizie de specialitate: Dr. Czuppon György, Dr. Ruszkiczay-Rüdiger Zsófia, Hegedűs András
Coordonator de proiect: Morvai Tünde
Organizarea expoziției: Nagel Edith
Design grafic: Tóbiás Krisztián – Seleris Project Bt.
Redactarea textului: Burza Patrícia Kármen – Seleris Project Bt.
Tehnică AV: Lipecz Tamás, Reisz György
Producție: OOK Press Kft.

Factorii care duc la formarea peșterilor de ape reci sunt legați de acțiunea apei care pătrunde de la suprafață în profunzimea rocilor: dizolvarea chimică produsă de apele meteorice infiltrate și eroziunea mecanică exercitată de sedimentele transportate de apele curgătoare contribuie la formarea cavităților.

Planul acestor peșteri este adesea organizat asemenea uneia sau mai multor văi principale, cu ramificații laterale, iar în albia cursurilor de apă subterane este frecvent transportat material aluvionar provenit din afara peșterii. Din punct de vedere morfologic, peșterile formate de ape reci pot fi sisteme care captează apa și sunt fragmentate de puțuri verticale, galerii uriașe care urmăresc cursul apei și seamănă cu adevărate canioane subterane sau, în alte cazuri, avene verticale formate prin acțiunea de dizolvare a apelor infiltrate.

Cele mai cunoscute și mai variate formațiuni ale acestora sunt speleotemele, formate prin precipitarea carbonatului din apele care se infiltrează prin fisurile rocii și ajung în peșteră sub forma unor soluții deja saturate în carbonați. De-a lungul miilor de ani, acestea pot forma concrețiuni cu dimensiuni de chiar câteva zeci de metri.

Cea mai cunoscută și, totodată, cea mai lungă peșteră cu concrețiuni din Ungaria este sistemul de peșteri Baradla–Domica din Carstul Aggtelek.

Fotografii:
1 și 8: Peștera Szabadság / Carstul Aggtelek / – Sasvári Balázs, Názsa Csaba
2, 5 și 7: Peștera Béke / Carstul Aggtelek / – Juhász Péter, Tiszóczki Péter, Stieber Bence
3: Peștera István-lápai / Munții Bükk / – Bordáczi István
4: Peștera Kessler Hubert / Munții Keszthely / – Farkas Andrea
6: Peștera Diabáz / Munții Bükk / – Marosffy Dániel

În Ungaria, pe lângă peșterile formate de ape reci, există și un număr important de peșteri de origine hidrotermală. Acestea sunt, în principal, sisteme de cavități formate prin dizolvarea rocii de către ape călduțe sau calde, adesea cu caracter acid, care urcă din profunzime de-a lungul fisurilor.

Morfologia lor variată se caracterizează printr-un plan labirintic, care urmărește rețeaua de fracturi a rocii. Cele mai reprezentative forme de dizolvare sunt nișele și cavitățile sferice care decorează pereții și tavanele peșterilor. Sunt frecvente și depunerile care marchează fostele niveluri ale apei, precum plăcile de calcit și formațiunile de tip „boabe de mazăre”.

Asociațiile minerale sunt, de asemenea, mai variate decât în cazul peșterilor formate de ape reci. Pe lângă calcit, cel mai răspândit mineral, pot apărea aragonit, baritină, gips, limonit, hidromagnezit și altele.

Cel mai cunoscut carst hidrotermal din Ungaria se află sub dealurile Budei. Deoarece cavitățile au fost formate prin acțiunea apelor ascendente din profunzime, ele nu au, în general, intrări naturale deschise la suprafață și sunt descoperite adesea în timpul lucrărilor de construcție.

Fotografii:
9 și 13: Sistemul de peșteri Ariadne / Pilis / – Hegedűs Szabolcs, Kovács Richard, Bordáczi István
10, 11 și 17: Peștera cu cristale József-hegyi / Munții Buda / – Schubert Nóra, Horváth Gábor, Barko Ali
12 și 16: Peștera Berger Károly / Bazinul Tapolca / – Farkas Andrea, Berentés Ágnes
14: Peștera Molnár János / Munții Buda / – Sári Attila, Matuszka Fanni
15: Peștera cu cristale Sátorkőpusztai / Pilis / – Nagy Attila
18: Avenul Lack / Pilis / – Zádor Zsófia

Muntenegru, țara „munților negri” și a abrupturilor stâncoase care se prăbușesc în mare, este regiunea cu cele mai abundente precipitații din Europa. Această diversitate sălbatică a peisajului se reflectă și în lumea subterană. Masivele muntoase, ale căror vârfuri ating altitudini de până la 2500 m, ascund și astăzi numeroase necunoscute.

Începând cu anul 2003, speologii maghiari au început să cerceteze zona Njegoši Polje din Munții Lovćen, care se înalță deasupra Golfului Kotor, în căutarea unor peșteri până atunci necunoscute.

În cadrul expedițiilor maghiare desfășurate în ultimele două decenii au fost explorate peșteri cu o lungime totală de peste 38 km. Împreună cu peșterile cunoscute anterior, au fost documentate și incluse în cadastrul speologic aproximativ 47 km de galerii subterane. Cercetările, devenite între timp internaționale, au reunit până în prezent peste 700 de participanți.

Fotografiile 1–2: Sistemul de peșteri Jeges-Kétlyukú – Modele: Hubert Kilián, Papkó Péter, Gyovai Tamás, Fialowski Melinda, Mihályi Tibor
Fotografia 3: Duboki Do – Modele: Spáda Ágnes, Farkas Andrea
Fotografiile 4 și 6: Peștera Njegoš – Modele: Papkó Péter, Juhász Péter
Fotografia 5: Peștera Szentjános – Model: Csepreghy Ferenc
Fotografia 7: Peștera Szandálos – Model: Kadlec Gergely

Peste jumătate din teritoriul Croației aparține Munților Dinarici și este alcătuit în cea mai mare parte din calcare și dolomite de vârstă mezozoică. Aici se află Munții Velebit, care se întind pe aproximativ 145 km de-a lungul coastei Adriaticii și adăpostesc cele mai adânci peșteri ale țării, cu adâncimi ce depășesc 1400 m.

Peștera Munziba, situată în partea sudică a Munților Velebit, este una dintre cele mai lungi peșteri ale masivului, cu o lungime de peste 10 km și o adâncime de 510 m, fiind cercetată și în prezent. Galeriile sale se dezvoltă pe mai multe niveluri și formează, pe alocuri, spații subterane de mari dimensiuni. În peșteră pot fi întâlnite deopotrivă forme de dizolvare, speleoteme și lacuri subterane.

Fotografiile 3 și 7: Peștera Munziba – Modele: Clint Bowe, James Hoffman.

Cele mai lungi peșteri ale Serbiei se află în regiunile carstice din estul țării. În această zonă cu o structură geologică complexă, carstul este fragmentat în unități mai mici, iar în peșteri, alături de calcare, apar pe alocuri și roci vulcanice și metamorfice.

Peșterile sunt caracterizate în general de vaste sisteme de galerii orizontale, dezvoltate de-a lungul fracturilor, prin care apele subterane ies la suprafață sub forma unor izvoare carstice cu debit mare.

Fotografiile au fost realizate în Peștera Bogovina, cunoscută pentru diversitatea formelor sale. În timpul expediției, nivelul scăzut al apei a permis traversarea unui sifon devenit temporar accesibil și pătrunderea în aceste sectoare ale peșterii. Speologii locali ajungeau aici abia pentru a doua oară, iar cu această ocazie au fost realizate pentru prima dată și fotografii ale acestor galerii, de către Georg Taffet și Berentés Ágnes.

Fotografiile 1, 2, 4, 5 și 6: Peștera Bogovina.
Asistenți: Georg Taffet, Milan Vučić, Darko Dragulovic.

Lanțurile cristaline ale Alpilor Orientali sunt mărginitе, atât la nord, cât și la sud, de masive calcaroase care se ridică la altitudini de peste 2500 m. Sub întinsele platouri calcaroase se ascund sisteme vaste de peșteri, care formează uneori galerii aproape orizontale de dimensiuni impresionante, alternând cu puțuri verticale cu pereți spălați de ape și pasaje înguste, argiloase.

Unul dintre cele mai importante sisteme de peșteri din regiune este Hirlatzhöhle (Austria), situat în Munții Dachstein. Cu o lungime de 116 km și o dezvoltare verticală de 1560 m, sistemul cuprinde cinci niveluri distincte de galerii și păstrează mărturii ale unei evoluții de peste 5 milioane de ani.
Fotografiile 3 și 4; fotografia 8: bivac subteran. Model: Martina Lach.

Steinbockschacht (Austria), din Munții Hochschwab, este una dintre peșterile-aven importante ale masivului, cu o adâncime de aproximativ 1100 m. Aceasta a fost explorată de speologi austrieci, cu participarea unor speologi maghiari.
Fotografia 6: Názsa Csaba.

Peștera Latschencanyon se află în Alpii Bavarezi. Este o peșteră deosebit de îngustă, care începe cu o succesiune de puțuri verticale și care, la un moment dat, s-a numărat printre cele mai adânci peșteri din Germania.
Fotografia 1: Mark Dickey.

În ultimii 30 de ani, cercetările speologilor maghiari s-au concentrat asupra Platoului Canin din nordul Italiei, unde au fost descoperiți și cartografiați aproape 40 km de galerii noi. Peșterile sunt reci, dificile și expuse capriciilor vremii, cu risc de inundații și avalanșe. Explorarea lor presupune șederi subterane de mai multe zile sau chiar săptămâni.

În fotografia 2 este prezentat puțul vertical continuu de 280 m al Peșterii Sisma.
Modele: Szaniszló Anita, Vajda Gábor.

Fotografia 5: Impossibile (Italia, Trieste) – Berentés Ágnes
Fotografia 7: Gualtiero Savi (Italia, Trieste) – Szabó Zoltán

Slovenia și zona Trieste din Italia reprezintă regiunea „carstului clasic”. La începutul anilor 1890, Jovan Cvijić a descris pentru prima dată, în zona Masivului Karst din partea vestică a Munților Dinarici, formele de relief de suprafață și subterane caracteristice acestei regiuni și altor teritorii calcaroase. De atunci, acestea sunt denumite atât în literatura de specialitate națională, cât și în cea internațională drept „fenomene carstice”, iar procesul de dizolvare a calcarului de către apă este numit carstificare.

Partea estică, mai întinsă, a Masivului Karst aparține în prezent Sloveniei (Kras), în timp ce marginea sa vestică, mai restrânsă, aparține Italiei (Carso). Platoul este alcătuit în principal din calcare jurasice și cretacice, iar suprafața sa, presărată cu numeroase doline, ascunde vaste sisteme de peșteri, fragmentate de puțuri, cu spații subterane de mari dimensiuni și decorate cu formațiuni concreționare variate.

Cursurile de apă care ajung la marginile carstului sunt captate de ponoare și conduse în adâncime, pentru a reapărea la suprafață la kilometri distanță, în apropierea mării sau chiar sub nivelul acesteia, sub forma unor izvoare carstice cu debit mare.

Fotografiile 1–2: Peștera Krempljak – Modele: Veres Réka, Fekete Eszter
Fotografia 3: Peștera Škrinjarco
Fotografia 4: Peștera Brimšca – Model: Süle Bálint
Fotografia 5: Peștera Škamprlova – Model: Juhász Péter
Fotografia 6: Peștera 1 v Kanjaducah – Model: Szabó Zoltán
Fotografia 7: Peștera Novokrajska – Modele: Szabó Zoltán, Gulyás Ágnes, Juhász Péter, Stanislav Danko

În Israel, Muntele Sodoma, parte a Deșertului Iudeei, se ridică cu aproximativ 226 m deasupra țărmului vestic al Mării Moarte. Masivul are o lungime de numai 11 km și o lățime de aproximativ 2 km, fiind situat la circa 170 m sub nivelul mediu al mării.

Particularitatea sa geologică constă în faptul că, sub depozitele sedimentare detritice, se află un strat gros de sare gemă, supus proceselor de carstificare. Aici se găsește Peștera Malham, cea mai lungă peșteră în sare din lume, cu o lungime de peste 10 km.

În anul 2023 a fost organizată o expediție internațională de o săptămână pentru recartografierea Peșterii Sodoma (fotografiile 3, 4 și 5). În timpul cercetărilor, speologul maghiar Juhász Péter a descoperit și o nouă peșteră, care a primit numele de Peștera Erzsébet (fotografia 1).

În ultima zi a expediției, cercetătorii locali au condus echipa lui Berentés Ágnes în Peștera Spear, cunoscută pentru cuburile sale de sare de aproximativ 30 cm, oferindu-i astfel ocazia de a fi primul maghiar care a văzut și fotografiat peștera considerată cea mai frumoasă din Muntele Sodoma (fotografiile 2 și 6).

Modele: Yoav Negev, Juhász Péter.

Cu o altitudine de aproximativ 3400 m, Etna este unul dintre cei mai activi vulcani ai Europei și reprezintă un element definitoriu al peisajului insulei Sicilia. Însă nu doar regiunea sa de vârf prezintă interes, ci și subteranul, unde poate fi întâlnit un tip aparte de peșteră: tunelurile de lavă, formate concomitent cu scurgerea lavei vulcanice incandescente.

Partea exterioară a lavei fluide, aflată în contact cu aerul, se răcește și se solidifică rapid, în timp ce interiorul rămâne lichid. Astfel, lava continuă să curgă prin tubul pe care și l-a format, atât timp cât este alimentată de activitatea vulcanică. În urma acestui proces s-au format aproape 200 de peșteri de lavă pe Etna.

Dimensiunile acestora variază considerabil, de la tuneluri de câțiva metri înălțime, dezvoltate pe mai multe niveluri, până la galerii atât de înguste încât pot fi parcurse doar târâș.

Cea mai mare dintre acestea este Grotta dei Tre Livelli, situată pe versantul sudic al Etnei și dezvoltată pe trei niveluri (fotografiile 7–11).

Modele: Juhász Péter, Lakatos Gábor și Darabos Anikó.

Fotografia 12: Grotta del Coniglio.

Peșterile statului New York sunt caracterizate mai degrabă prin dezvoltarea lor predominant orizontală decât prin adâncimi mari. Morfologia galeriilor este influențată în mod semnificativ de înclinarea stratelor și de gradul de fracturare al rocilor.

Cu o lungime de peste 11 km și o adâncime de 88 m, Peștera McFail’s (fotografiile 2 și 4) este cea mai lungă peșteră din regiune. Peștera Knox (fotografiile 5, 7 și 8) este una dintre cele mai vechi peșteri cunoscute și cercetate din statul New York. În ciuda dimensiunilor sale relativ reduse, aceasta prezintă o mare diversitate morfologică și, în anumite perioade, a fost deschisă și vizitatorilor.

Peștera Marshalls a devenit accesibilă cercetătorilor în anul 2019. Particularitatea sa constă în faptul că expune o succesiune stratigrafică excepțional de groasă a rocii-gazdă, veche de aproximativ 380 de milioane de ani și bogată în numeroase fosile reliefate natural.

Modele: Mark Dickey, Will Test, Julian Benson.

Arhipelagul Socotra, situat în Oceanul Indian și aparținând Yemenului, este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO datorită biodiversității sale unice, fiind supranumit „Galápagosul Orientului Mijlociu”.

Începând cu anii 2000, peșterile arhipelagului au fost cercetate în cadrul expedițiilor internaționale ale proiectului „Socotra Karst Project”, inițial organizate de echipe belgiene, iar ulterior de echipe cehe. Pe insulă sunt cunoscute peste 50 de peșteri.

Cea mai ușor accesibilă pentru vizitatori este Peștera Hoq (fotografiile 3 și 6), unde au fost descoperite numeroase inscripții în limbi antice, precum și alte vestigii arheologice, mărturii ale navigatorilor care și-au găsit odinioară adăpost aici.

Peștera Degoub (fotografia 1) este o intrare de peșteră aflată într-un stadiu avansat de evoluție, cu speleoteme masive, puternic redizolvate. Datorită acestora și panoramei spectaculoase, locul este, de asemenea, o destinație apreciată de vizitatori.

Model: Béládi Heléna.

Cea mai extinsă zonă carstică a Carpaților Nord-Vestici este Carstul Gemer–Torna (Gömör–Tornai-karszt). Sectorul său nordic, mai vast, corespunzând Carstului Slovac (Slovenský kras), este alcătuit din platouri situate la altitudini de 500–600 m, dintre care se remarcă Platoul Silica (Silická planina) și Platoul Superior de la Turňa (Horný vrch). Sectorul sudic, cu altitudini mai reduse, continuă spre Carstul Aggtelek.

Sub aceste platouri, dezvoltate predominant în calcare triasice, s-au format vaste sisteme subterane, avene și ponoare. Peștera Gombasek (Gombasecká jaskyňa), cunoscută pentru stalactitele sale tubulare („macaroane”) de dimensiuni metrice și amenajată pentru vizitare turistică (fotografiile 2 și 9), prezintă și un sector activ, traversat de un curs de apă, accesibil exclusiv speologilor. Platoul adăpostește numeroase avene importante, printre care avenul Csengő (fotografia 8) și avenul Barázdálás (fotografia 6), care pot fi explorate doar cu echipament specific tehnicilor de progresie pe coardă.

În zonele carstice care mărginesc la nord și la sud masivul cristalin al Munților Tatra Joasă se află Peștera Malužiná (fotografia 1) și Peștera Modrá (fotografia 10). Cea din urmă este cunoscută atât pentru roca-gazdă dolomitică, cât și pentru concrețiunile sale deosebite, de culoare albastră și verde.

La poalele nordice ale masivului se află sistemul Demänovská (fotografiile 4 și 5), cel mai lung sistem de peșteri din Slovacia, remarcabil prin speleotemele sale de mari dimensiuni și prin vastele spații subterane.

Modele: Tardos Dániel, Farkas Andrea, Dave Watts, Ruth King, Mikuláš Repaský, Juhász Péter, Gabriel Jakab.

În Munții Apuseni, în regiunile Padiș și Pădurea Craiului, una dintre cele mai spectaculoase peșteri active, bogate în formațiuni concreționare și străbătute de un curs de apă subteran, este Peștera Ponoraș. Aceasta a fost explorată în anul 1979 de către Clubul Speologilor Amatori CSA-Cluj (fotografia 3).

Sistemul Zapodie–Peștera Neagră reprezintă o cavitate activă, dezvoltată pe mai multe puțuri și traversată de un curs de apă subteran, caracterizată printr-o morfologie complexă. Denumirea sa provine de la culoarea închisă a rocii-gazdă (fotografia 7).

Modele: Zsigmond Péter, Szerencsi Judit.

În Munții Taurus, la aproximativ 2000 m altitudine, se deschide Peștera Morca, a treia cea mai adâncă peșteră din Turcia, cu o adâncime de 1276 m. Numele „Morca” înseamnă „violaceu”.

Speologii maghiari au participat pentru prima dată la explorarea peșterii în anul 2022, iar expediția de încheiere a explorărilor era planificată pentru 2023. La 29 august, Mark Dickey, speolog american experimentat și instructor de salvare speologică, a pornit spre adâncimea de –1040 m împreună cu doi speologi maghiari, Juhász Péter și Berentés Ágnes.

La 1 septembrie, în timpul escaladării unui horn, la aproximativ –1100 m, Mark s-a simțit brusc rău, iar starea sa s-a deteriorat rapid. Simptomele indicau o hemoragie digestivă severă. În lipsa comunicațiilor telefonice, transmiterea unei informații de la o asemenea adâncime până la suprafață durează aproximativ zece ore, chiar și într-un ritm de deplasare susținut. Pentru alertarea serviciilor de salvare, Jessica Van Ord și Fábián Botond au pornit spre suprafață.

Până la sosirea ajutorului, starea lui Mark devenise critică. Jessica Van Ord i-a administrat prima perfuzie, esențială pentru supraviețuirea sa, iar 24 de ore mai târziu a ajuns Zádor Zsófia, medic al Serviciului Maghiar de Salvare Speologică, aducând sânge și medicamente.

După patru zile petrecute în peșteră în cadrul explorărilor, Mark a mai rămas încă 11 zile în subteran, luptând pentru viața sa. În cele din urmă, după 58 de ore și jumătate de transport pe targă, a ajuns la suprafață.

Pentru operațiunea de salvare de la cea mai mare adâncime realizată până atunci s-au mobilizat aproape 200 de persoane din zece țări, care au lucrat zi și noapte pentru salvarea unei singure vieți.

Mark Dickey s-a recuperat și practică din nou speologia în mod activ.

Explorarea speologică are ca scop descoperirea unor noi galerii de peșteră. Adâncurile Pământului ascund și astăzi numeroase spații necunoscute. Nu trebuie să mergem prea departe: chiar și în Ungaria, sub capitala Budapesta, există locuri în care niciun om nu a pătruns înaintea exploratorilor care le-au descoperit. Datorită cercetărilor intense, aici se află în prezent cel mai lung sistem de peșteri din țară, sistemul Pál-völgyi–Mátyás-hegyi, cu o lungime de peste 30 km, depășind Peștera Baradla, care a deținut mult timp acest record.

În Ungaria, explorarea presupune adesea excavarea galeriilor umplute cu sedimente și fragmente de rocă, precum și lărgirea pasajelor înguste până când acestea devin practicabile. În străinătate, activitatea constă mai ales în echiparea spațiilor verticale cu corzi și instalații specifice, pentru a permite parcurgerea acestora în siguranță. Documentarea include cartografierea și realizarea de fotografii. Unele peșteri sunt curățate prin spălare, pentru îndepărtarea argilei sau a poluării produse de activitatea umană (fotografiile 1–6).

În imagini: Kovács Richard, Juhász Péter, Jessica Van Ord, Mészáros József, Ruszkiczay-Rüdiger Zsófia, Lieber Tamás.

Scopul cercetării științifice este înțelegerea peșterilor din cât mai multe perspective. Pot fi formulate numeroase întrebări: Cum și când s-au format? Ce formațiuni, minerale și forme de viață se găsesc în peșteri? Ce procese au dus la apariția acestora?

Un domeniu deosebit de interesant îl reprezintă cercetările de monitorizare, prin care sunt studiați factorii ce influențează structura speleotemelor, precum și compoziția lor mineralogică, chimică și izotopică. Analiza acestora poate furniza informații unice, care acoperă perioade de mii de ani, despre clima din trecut a regiunilor continentale și despre schimbările acesteia (fotografiile 7–10).

În imagini: Czuppon György, Stieber József, Gulyás Ágnes, Fekete Zsombor.